A fost o vreme când nu credeam în iubire, mai târziu am cunoscut pe cineva... Cumva mi-am schimbat părerea. Am fost îndrăgostit o perioadă, cam 7 ani. Chiar am și făcut un pas mai mare decât trebuia, când nu trebuia. Să o ceri chiar când te îndepărtezi de ea, e o chestie de lași( privind retrospectiv), dar când iubești nu gândești limpede, vrei doar să îi arăți că ești interesat. După ani s-a produs și inevitabilul, distanța și-a pus amprenta. Cu toate că a fost decizia ei și nu știu motivul, nu o pot învinovăți. Oricât am încercat să o conving în 7 ani, nu a reușit să ne vadă în viitor. Și sincer, nici eu; deci am fost un faliment atât pentru ea cât și pentru mine. Când nu mai vrei să crezi in ceva, atunci se termină iubirea. Deci iubirea e doar o idee, un gând sau mai bine zis, o nevoie. Ai nevoie de cineva sau de un sentiment. Vrei să simți ceva pentru cineva. Vrei un scop în viață .
La început a fost mai greu căci ardea ca iadul, în "suflet" dar cu trecerea anotimpurilor a venit toamna, ploi, a mai stins din foc. Au rămas doar jar și scântei. Când bate vântul încă se mai aprinde, mă mai gândesc la ea după acești ani... Doar fum.
Deci iubirea există doar dacă o vrei? Nu este ceva infinit și sigur; un fel de întrerupător la bec? Adică da, azi iubești, poimâine se duce dracu, căci nu ai plătit factura la curent. Tot la fel de rău e și când ai curent, ai întrerupător dar nu ai bec. Adică, dacă ai curent, apeși pe întrerupător și ai iubire.
Prea multe variabile. Momentan, pentru mine nu există iubirea. Mi-a mai rămas doar un muc de lumânare, de la înviere , de când era mamaie fată mare. Și nu aș vrea să-l irosesc degeaba. Aștept momentul când cineva va avea nevoie de căldură și o să îmi dau foc.
E rău să nu ai un scop.
